Dacă tot suntem pe site-ul unui Club de Jocuri Intelectuale să vorbim puţin şi despre intelectuali, cine sunt ei, de ce lumea face atâta caz de ei, şi mai ales, de ce ar trebui să-i luăm în serios; de responsabilitatea lor faţă de cei pentru care cuvintele devin principii de viaţă. 

Secolul Intelectualilor (pe care îl puteţi găsi la Librăria din Hol) este un eseu al unui profesor de istorie contemporană la Institutul de Ştiinţe Politice, Michel Winock, care a fost distins cu Premiul Medicis în 1997.

Pe alocuri într-o română cam greoaie (consecinţele unei traduceri prea fidele), această lucrare retrasează istoria secolului XX prin prisma a trei mari secvenţe – anii Barres, anii Gide, anii Sartre – redescoperă simbolistica şi realitatea unor evenimente care au marcat în primul rând societatea franceză. Îmi dau seama ca este cam prezumţios să afirmi a evoca evenimentele majore din secolul XX (cele două războaie mondiale, ascensiunea fascismului, spectrul comunismului care bântuie Europa), limitându-te la trei, fie ele şi foarte mari, figuri din spaţiul francez. Totuşi acest unghi de abordare este justificat dacă ne gândim că punctul de plecare al acestei istorii a Europei, a secolului XX şi în special a intelectualilor, este plasat de autor în plină afacere Dreyfus, în 1898. Căpitanul Alfred Dreyfus şi destinul său au împărţit irevocabil societatea franceză şi poate pentru prima dată, în mod coerent, intelectualii francezi şi nu numai. Pentru prima dată, un scriitor, un intelectual şi-a scos nasul din manuscrise pentru a se implica direct şi conştient în viaţa social-politică a statului, profitând de notorietatea şi de prestigiul său, pentru a provoca schimbări nemijlocite într-o situaţie determinată. Este vorba bineînţeles de E. Zola, la acel moment deja foarte vestit şi admirat, care şi-a publicat celebrul „Acuz” în susţinerea capitanului Dreyfus, un fel de apologie a individualismului, şi a binelui individual care e prioritar în raport cu binele colectiv (cum se pretindea a fi muşamalizarea procesului înscenat: ce valoare are viaţa şi onoarea unui biet căpitan, pe deasupra şi evreu, în raport cu numele şi burţile grele ale generalilor francezi). Evident că şi până la Zola au existat scriitori care s-au revoltat contra condiţiei umane, a sărăciei, sclaviei, etc. ca Hugo sau Byron, de exemplu. Doar ca ei o faceau fie limitându-se la operele lor, la o ficţiune, care oricât de mult ne-ar mişca, rămâne totuşi ficţiune, fie dintr-un ideal romantic, în mare parte egoist, de paradă. Odata cu afacerea Dreyfus şi cu implicarea în masă a reprezentanţilor meseriilor considerate intelectuale în ambele tabere, INTELECTUALII au conştientizat într-o anumită măsură că pot să-i influenţeze pe muritorii de rând, nu doar la nivelul imaginaţiei, sentimentelor, dar şi adoptând o anumită poziţie civică. Intelectualii au coborât de pe culmile Parnasului în străzile murdare şi aglomerate, însă ponderea cuvântului şi exemplului lor a avut doar de câştigat, rămâne de vazut dacă consecinţele vor fi la fel de benefice. Zola va muri în curând asfixiat cu CO în propria sa casa, un accident dacă e să credem surselor oficiale...

Primul razboi, dar în special cel de-al doilea război mondial vor opune pacifiştii si susţinătorii luptei, dar mai ales această perioadă va fi marcată de primele reflecţii obiective asupra rolului şi influenţei intelectualilor. Odată cu patrunderea ideilor rasiste, antisemite şi fasciste în cercurile şi operele cărturarilor (Drieu de la Rochelle, dar şi Celine, deşi atitudinea lui este mai greu de catalogat), tot mai mulţi conştientizează că au de-a face cu o sabie cu două tăişuri. Julien Benda va califica aceasta perioada drept tradarea intelectualilor: „ataşament mai înverşunat, mai conştient, mai organizat ca niciodată, la purul temporal şi dispreţ pentru orice valoare în exclusivitate ideală şi dezinteresată”.

După încheierea razboiului, Franţa (care a trecut şi prin umilinţa capitulării şi prin cea a ocupaţiei) va cunoaşte importante acţiuni de epurare în rândul intelectualilor, care vor fi puşi pe acelaşi cântar cu criminalii de război, deşi ei nu au facut decât sa scrie, nu au înarmat pe nimeni, nu au torturat ostateci şi nici gazat copii...

Anii Gide şi anii Sartre sunt marcaţi în special de constituirea taberei comuniste în Est şi de toată isteria, curiozitatea dar şi atracţia inevitabilă pe care a exercitat-o visul socialist. Gide care debutează cu o lucrare despre evadare, hedonism şi fel de fel de comuniuni cu natura, şi care va păstra de altfel o anumită distanţă în lucrările sale de ficţiune, va avea totuşi curajul să „rupă vraja” şi să scrie la întoarcere din URSS un fel de eseu foarte critic la adresa regimului sovietic. Va recidiva cu „Voyage au Congo” – o carte despre colonii şi toate ororile care se petrec acolo. Se pare că ultimii ani de viaţă ai lui Gide au fost marcaţi de tot felul de rupturi, de reconsiderări a propriilor acţiuni şi credinţe, Sartre începuse să se afirme din ce în ce mai mult, cu toate că şi părintele existenţialismului trecuse prin etapa de „volte-face”. Propăvădui la începuturi, libertatea absolută – noi suntem condamnaţi să fim liberi – apoi înţelegând că şi lagărele de concentrare erau o formă de manifestare a libertăţii, Sartre va emite tezele umanismului ca libertate şi a literaturii şi scriitorului angajat. Sartre se angajase în lagărul comunist...Restul e istorie.

Pentru a încheia această recenzie, destul de confuză pe alocuri (e o carte de 622 de pagini, totuşi), trebuie să recunosc şi motivul pentru care am optat anume pentru acest eseu care vorbeşte despre responsabilitatea „cărturarilor”. Cândva citisem că după publicarea romanului lui Goethe „Suferinţele tânărului Werther”, Europa a fost marcată de un şir de sinucideri printre tineri. Am fost într-atât de impresionată de această constatare, încât am hotărât să văd şi eu ce-i cu cartea respectivă. Poate pentru că o citeam pe malul mării, înconjurată de prieteni şi soare dar nu m-a impresionat prea mult. Apoi mi-am amintit de impactul pe care l-au avut asupra mea „Fraţii Karamazov”. Se pare ca fiecare îşi are Werther-ul lui...În încheiere nu am găsit nimic mai bun decât să-l citez pe Sartre şi pe Winock, da, alţi doi intelectuali...

„Scriitorul este în situaţie în epoca sa: fiecare cuvânt are repercursiuni. La fel şi fiecare tăcere. Scriitorul este chemat să îndeplinească o misiune; să dea sens timpului său, să contribuie la schimbările necesare. Imperativul angajamentului este împins la paroxism. De la romancier sau de la filosof nu se mai cere să scrie, pe lângă opera sa, articole politice sau să semneze petiţii. Sartre afirmă că orice proză, chiar şi ficţiunea, este „utilitară”, că orice proză angajează. Cuvintele sunt pistoale încărcate, se cuvine deci să ocheşti bine, nu să tragi la întâmplare ca un copil.

Se pare că oricum cineva trebuie să moară...

Numai utilizatorii inregistrati pot comenta.
Te rog sa intri in sectiunea privata.

Comentarii (2)

Powered by AkoComment Tweaked Special Edition v.1.4.4